Unde te vei fi aflînd, unde ne vom afla de azi înainte, două puncte într-un univers inexplicabil, aproape sau departe, două puncte care se îndepărtează şi se apropie cu de la sine putere.
"Oamenii se consideră prieteni, deoarece coincid cîteva ore pe săptămînă pe o sofa, la un film, uneori într-un pat, sau pentru că fac aceeaşi muncă la birou. În tinereţe, la cafenea, de cîte ori iluzia identităţii cu camarazii nu ne-a făcut fericiţi! Identitate cu bărbaţi şi femei cărora abia dacă le cunoşteam un fel de a fi, o formă de a se dărui, un profil. Îmi amintesc cu o limpezime în afara timpului de cafenelele din Bucuresti în care reuşeam pentru cîteva ceasuri să scăpăm de familie şi de obligaţii, intram pe un teritoriu de fum şi încredere în noi înşine şi în prieteni, ajungeam la ceva care ne consola de precaritate, făgăduindu-ne un fel de nemurire. Şi acolo, la 20 de ani, am rostit cuvintele noastre cele mai lucide, ne-am cunoscut sentimentele cele mai adînci, am fost ca nişte zei ai jumătăţii de Wembley şi ai romului cubanez. Cîntec de cafenea, cielito lindo. Strada, apoi, era ca o expulzare, întotdeauna, îngerul cu spada care aruncă flăcări dirijînd traficul pe Iuliu Maniu si Unirii. Acasă, că-i tîrziu, la treburi, la patul conjugal, la ceaiul de tei pentru bătrîna, la examenul de poimîine, la iubita ridicolă care citeşte romane de Sandra Brown şi cu care ne vom căsători, n-avem scăpare."
"Mă gîndesc la gesturile uitate, la feluritele atitudini şi cuvinte ale bunicilor, încetul cu încetul pierdute, nu moştenite, căzute pe rînd din arborele timpului. Azi-noapte am găsit o lumînare pe o masa şi, în joacă, am aprins-o şi m-am dus cu ea pe coridor. Curentul stîrnit de mişcare era gata s-o stingă, atunci am văzut ridicîndu-se singură mîna mea stîngă, făcîndu-se căuş, ocrotind flacăra cu un abajur viu care îndepărta curentul. Pe cînd focul se redresa iar, m-am gîndit că acest gest fusese al nostru, al tuturor (am gîndit al nostru şi am gîndit bine, sau am simţit bine) vreme de mii de ani, în cursul Epocii Focului, pînă ce ne-au schimbat-o cu lumina electrică. Mi-am imaginat alte gesturi, cel al femeilor ridicandu-şi marginea fustelor, cel al bărbaţilor căutînd mînerul spadei. Ca şi cuvintele pierdute ale copilăriei, ascultate pentru ultima oară la bătrînii care mureau. La mine acasă nu mai zice nimeni "scrinul cu camfor" , nimeni nu mai vorbeşte de "pirostrii de vatră". Ca şi melodiile timpului, valsurile din anii 20, polcile care-i emoţionau pe bunici. Mă gîndesc la obiectele acelea, la cutiile, la ustensilele care apar uneori în hambare, în bucătării sau prin cotloane şi a căror folosinţă nu o mai poate explica nimeni. Vanitatea de a crede că înţelegem lucrările timpului: el îşi ingroapă morţii şi păstrează cheile. Numai în vise, în poezie, în joacă - a aprinde o lumînare, a umbla cu ea în mînă pe coridor - ne apropiem uneori de ceea ce am fost înainte de a fi acest ceva care cine stie dacă suntem."
Sa nu mai pui niciodata astfel de intrebari, sa recunosti cinstit cand nu esti in stare sa fii la inaltimea unei clipe, sa nu fii nedrept, las. Iti spun asta cu duritate, dar trebuie. Intr-o zi poate ca vei simti ca nu mai iubesti sau ca ma iubesti mai putin, poate fi o stare trecatoare sau definitiva, cauta sa ramai singur atunci, departe de mine, cauta sa te limpezesti. As vrea sa stii ca nu ai nicio obligatie fata de mine decat aceea de a fi cinstit. Nu am nevoie sa fiu menajata, fals mangaiata, derutata prin mijlocul naiv de a-mi atribui mie o stare care e a ta sau care a fost provocata de tine. Intalnirea noastra trebuie sa fie mereu frumoasa cum a fost, intreaga, intensa si mai ales adevarata. Nu trebuie s-o coboram, gandeste-te nu trebuie s-o micsoram, s-o meschinizam, s-o reducem la bietele noastre masuri atunci cand nu mai putem fi noi la inaltimea acelui miracol care a provocat-o. Ai incercat sa faci asta, m-am opus. Te-ai suparat de nenumarate ori, de cate ori m-ai simtit refractara. Am fost refractara tot timpul, n-am vrut si n-am putut mai ales sa accept mai putin decat tot.