Exact la asta mă gîndeam şi eu

"Oamenii se consideră prieteni, deoarece coincid cîteva ore pe săptămînă pe o sofa, la un film, uneori într-un pat, sau pentru că fac aceeaşi muncă la birou. În tinereţe, la cafenea, de cîte ori iluzia identităţii cu camarazii nu ne-a făcut fericiţi! Identitate cu bărbaţi şi femei cărora abia dacă le cunoşteam un fel de a fi, o formă de a se dărui, un profil. Îmi amintesc cu o limpezime în afara timpului de cafenelele din Bucuresti în care reuşeam pentru cîteva ceasuri să scăpăm de familie şi de obligaţii, intram pe un teritoriu de fum şi încredere în noi înşine şi în prieteni, ajungeam la ceva care ne consola de precaritate, făgăduindu-ne un fel de nemurire. Şi acolo, la 20 de ani, am rostit cuvintele noastre cele mai lucide, ne-am cunoscut sentimentele cele mai adînci, am fost ca nişte zei ai jumătăţii de Wembley şi ai romului cubanez. Cîntec de cafenea, cielito lindo. Strada, apoi, era ca o expulzare, întotdeauna, îngerul cu spada care aruncă flăcări dirijînd traficul pe Iuliu Maniu si Unirii. Acasă, că-i tîrziu, la treburi, la patul conjugal, la ceaiul de tei pentru bătrîna, la examenul de poimîine, la iubita ridicolă care citeşte romane de Sandra Brown şi cu care ne vom căsători, n-avem scăpare."