luni, 7 decembrie 2009

Morelliana



Carl Orff- O fortuna
Asculta mai multe audio Diverse

"Mă gîndesc la gesturile uitate, la feluritele atitudini şi cuvinte ale bunicilor, încetul cu încetul pierdute, nu moştenite, căzute pe rînd din arborele timpului. Azi-noapte am găsit o lumînare pe o masa şi, în joacă, am aprins-o şi m-am dus cu ea pe coridor. Curentul stîrnit de mişcare era gata s-o stingă, atunci am văzut ridicîndu-se singură mîna mea stîngă, făcîndu-se căuş, ocrotind flacăra cu un abajur viu care îndepărta curentul. Pe cînd focul se redresa iar, m-am gîndit că acest gest fusese al nostru, al tuturor (am gîndit al nostru şi am gîndit bine, sau am simţit bine) vreme de mii de ani, în cursul Epocii Focului, pînă ce ne-au schimbat-o cu lumina electrică. Mi-am imaginat alte gesturi, cel al femeilor ridicandu-şi marginea fustelor, cel al bărbaţilor căutînd mînerul spadei. Ca şi cuvintele pierdute ale copilăriei, ascultate pentru ultima oară la bătrînii care mureau. La mine acasă nu mai zice nimeni "scrinul cu camfor" , nimeni nu mai vorbeşte de "pirostrii de vatră". Ca şi melodiile timpului, valsurile din anii 20, polcile care-i emoţionau pe bunici.
Mă gîndesc la obiectele acelea, la cutiile, la ustensilele care apar uneori în hambare, în bucătării sau prin cotloane şi a căror folosinţă nu o mai poate explica nimeni. Vanitatea de a crede că înţelegem lucrările timpului: el îşi ingroapă morţii şi păstrează cheile. Numai în vise, în poezie, în joacă - a aprinde o lumînare, a umbla cu ea în mînă pe coridor - ne apropiem uneori de ceea ce am fost înainte de a fi acest ceva care cine stie dacă suntem."

2 comentarii:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...