A poseda. Citisem undeva ca adevarata experienta a libertatii ar fi tocmai a avea lucrul cel mai important din lume fara a-l poseda. Imi pare corect. Niciodata nu m-am simtit mai fidela decat atunci cand mi s-a acordat toata libertatea.
N-am inteles niciodata de unde nevoia asta a mea perpetua de oameni. Dependenta de ei. De a tine mereu legatura. Cumva. Oricum. De a nu ma simti singura. Sau mai bine zis, n-am inteles cum de exista oameni care se simt mult mai bine singuri. Eu si in varf de munte, singura, sunt cuprinsa de dor de oameni. Oameni dragi mie. Mereu o sa existe o persoana pe care mi-as dori-o langa mine. Doar sa-i simt prezenta. Sa nici nu fie nevoie de cuvinte, sa fie de ajuns doar priviri si atingeri tandre. Ce poate fi mai frumos decat a cunoaste pe cel de langa tine, a te cunoaste pe tine totodata. A-i explora milimetru cu milimetru din tot ce inseamna el ca fiinta, gust, miros, idei, visuri, feluri unice de a zambi, de a-si trece mana prin par, ticuri verbale.. Si mai ales, ce poate fi mai frumos decat a-ti fi dor organic de tot ce inseamna el. Astfel ca la prima reintalnire, sa ti se pare si mai frumos si sa simti ca-ti e si mai drag. Sa vrei sa-i dai tot ce ai mai bun din tine, pentru ca merita, pentru ca e o persoana deosebita in viata ta, o persoana care in orice moment iti aduce zambetul pe buze.
Recunosc, mi-e teama de relatii. Mi-e mai degraba teama de ceea ce se numeste relatie in ziua de azi. Si din teama asta combinata totodata cu nevoia de a nu fi singura, de a simti pe cineva alaturi, ma complac in frivolitati ocazionale, imi ofer afectiuni unor oameni care-si cauta refugiu in mine si atat. Apoi pleaca, lasandu-ma in singuratatea mea. Recunosc, nu mi-e bine nici asa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu