Pascal – trestia de zahăr gînditoare

S-a născut la 19 iunie 1623 şi, din cîte se ştie, nu a inventat şi nu a făcut nici o descoperire pînă la vîrsta de un an. Cu toate acestea, Pascal a fost un copil deosebit de inteligent. Iar asta nu numai în comparaţie cu surorile sale. Cultura sa bogată se datorează în special tatălui său, care a avut înţelepciunea, inspiraţia, cum vreţi să-i spuneţi, să nu-l dea la şcoală, copilul avînd astfel timp să înveţe. Deşi îl bătea la cap cu Cicero şi limba latină, Pascal a avut timp, între declinări şi declamări, să se pună la punct cu matematica şi ştiinţele exacte.
Astfel că, pe la 12 ani, în vremea în care se juca cu băţu-n ţărînă, a descoperit geometria euclidiană. Dincolo de legendă şi bîrfă, cert este că de Crăciun, cînd a primit Elementele lui Euclid, a regretat trenuleţul electric chinezesc, pentru că ştia totul ca pe apă.

Cunoaşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău

Între 12 şi 16 ani nu se întîmplă mai nimic în viaţa intelectuală a tînărului, de altfel singura pe care o avea, de unde şi vorba sa: “O viaţă intelectuală avem şi trebuie s-o trăim la maximum”. Dar nici nu face bine 16 ani, că o şi pune de un tratat despre secţiunile conice care lasă cu gura căscată lumea savanţilor vremii. Iar la 19 ani construieşte o maşină de calcul ca să uşureze munca tatălui. Probabil că e vorba de abacul cu manivelă şi bon fiscal. În timpul liber, din cauză că simţea un gol în viaţa sa, făcea experimente despre vid. Însă, ca orice copil, acordă timp şi jocului, concepînd o teorie a ruletei, de referinţă mai tîrziu în calculul probabilistic.
Cu toate astea pe cap, obosit probabil, nici nu-şi dă seama, într-un studiu despre cicloidă, că e la un pas să descopere calculul infinitezimal. Copil, ce să-i ceri!
Subit, abandonează studiul ştiinţelor ca să se ocupe de filosofie. Moment hotărîtor în viaţa fiecărui adolescent, clipa în care tînărul de mare viitor se transformă într-un ratat de toată frumuseţea. Originalitatea vederilor din matematici capătă în aria filosofiei aura metodei Beuran, mai exact Pascal găseşte ca noutate şi ca proprie descoperire sintagma “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”
În 1646 se înhăitează cu janseniştii, îndemnîndu-şi surorile să studieze la Port-Royal. Trebuie făcută în acest punct o îndreptare istorică: Matilda Pascal Cojocăriţa nu este sora lui Blaise.

Revelaţie de dragoste

Are o scurtă perioadă în care umblă teleleu în compania selectă a unor poeţi anonimi, actori şi alţi oameni de mare viitor. Scrie acum Discurs asupra pasiunilor iubirii, lucrare inspirată de o oarecare domnişoară Roannez, acesta fiind singurul element biografic care se cunoaşte despre ea. După cum nu se cunoaşte dacă, pe lîngă inspiraţie, la mijloc a fost vorba şi despre cîteva procente de transpiraţie, cum îi stă bine fiecărui geniu care se respectă.
Cotitura spre religie o face brusc, în noaptea de 23 noiembrie 1654, cînd are o revelaţie. Subtitrarea revelaţiei şi-a scris-o pe o bucată de piele (care nu făcea parte din corpul său), cusută mai apoi pe interiorul ţoalelor, ca nu cumva să uite de ce a intrat în afaceri cu Dumnezeu.
Cităm: “Foc, certitudine, certitudine, simţire, bucurie, pace, uitarea lumii şi a tuturor lucrurilor în afară de Dumnezeu, renunţare interioară, desăvîrşită”. Lucru clar, omul nostru renunţase cu totul la logică.
Se retrage din societate la Port-Royal, unde trăieşte pînă la sfîrşitul vieţii. Aici scrie Cugetările, lucrare neterminată care l-a făcut celebru. Era şi greu de încheiat o scriere în care a vrut să spună totul despre orice, intenţie care, după cum se ştie, nu a reuşit pînă la apariţia rubricii Săptămîna pe scurt în revista România Mare.
A petrecut ultimii ani de viaţă în muţenie, meşterind o pereche de chiloţi din piele cu ţinte. Scopul? Înfrîngerea dorinţelor trupeşti.
În 1662, fără să fi scris “Luceafărul”, moare în vîrstă de 39 de ani.

Omul, ce mare trestie?

Filosofia lui Pascal, la mare trecere în facultăţi, şi pentru faptul că permite multe interpretări lăutăreşti, după ureche, e una de milog: viaţa e grea, omul e slab, e vai steaua lui, se fîlfîie după cum bate vîntul, ce să mai, e ca o trestie. Da, spune Pascal, dar e o trestie gînditoare, ceea ce îl înnobilează. Omul e singura fiinţă care suferă, dar care ştie că suferă, iar de-aici toată superioritatea şi nobleţea sa. Vax! Spune-i-o lu’ Mutu acum, cînd are datorie şi cînd ştie că are datorie. După cum vedeţi, e o filosofie tonică! Ce să mai, te scoală de pe boală.

Sursa: plaicuboi.ro